Dacă
deschidem orice tratat de istorie universală şi dorim să aflăm date despre
statul Israel, avem ocazia să ni se prezinte o ţară întemeiată la 14 mai 1948
şi... cam atât. Dacă vrem să aflăm, totuşi, istoria milenară a acestei ţări,
Israelul nu se mai află în tratatele de istorie universală (cu mici excepţii),
fiind necesar să accesăm istoria... Palestinei**, chiar dacă nu a existat
niciodată un stat palestinian pe întreg Mapamondul !
Aşa
cum ştim din istorie, cele 12 seminţii israelite au cucerit, începând cu anii
1250 î.C, ţara promisă, ocupată
vremelnic de către canaaniţi*, care se întindea de la poalele sudice ale munților
Liban până la pustiul Synai și de la țărmul Mării Mediterane până dincolo de
Iordan, la marginea pustiului arab, teritoriul fiind împărțit în patru fâșii
orientate nord-sud. Câmpia dinspre mare (Șaron și Șefela) era locuită din
vechime și era traversată de drumul comercial ce unea Egyptul cu țările din
Orientul Apropiat. Continuitatea câmpiei era întreruptă în partea nordică de
muntele Carmel, spre nord rămânând izolată câmpia Izreel (Ezdraelon). Ținutul
muntos din centru era compus din munții Neftali (Galileea), munții Efraim
(Samaria) și munții Iuda (Iudeea), separați în nord prin valea Kișonului. Valea
Iordanului tăia țara în două părți inegale printr-o vale adâncă, terminându-se
la Marea Moartă.
Primul rege al Israelului a fost Saul, urmat
de regele David şi apoi de Solomon, sub care Ţara sfântă a cunoscut cea mai mare dezvoltare economică şi
teritorială şi cea mai consistentă pace din toate timpurile. Apoi, după moartea
regelui Solomon, Israelul s-a divizat în statul Iudeu (Iuda, Simeon, Dan, Beniamin)
şi statul Israelit (Aşer, Neftali, Zabulon, Manase, Isahar, Gad, Efraim,
Ruben), iar în secolul VI î.C. este deportat în Babilon de către Nabucodonosor
al II-lea, pentru ca sub împăratul Persiei, Cirus*** al II-lea să fie eliberat din robia babiloniană
de 70 de ani.
Istoria Israelului continuă până în anul 70
d.C., când în timpul împăratului roman Vespasianus Augustus, cele două state
israelite sunt eradicate odată cu încheierea războiului, în anul 73 d.C. Din
acel moment, statul Iudeo-Israelit devine Diasporă timp de 2000 de ani, conform
profeţiei DOMNULUI (Oseah 6.1, 2).
[* La prima vedere, canaaniții par a fi de origine semită, mai ales că
și vorbeau o limbă semită, la fel ca și fenicienii, care erau tot canaaniți,
mult mai avansați, însă, prin instalarea lor la țărmurile marine, unde au
construit porturi și unde au practicat comerțul, care le aducea mari avantaje
economice și culturale. Canaaniții, care nu au existat niciodată ca stat
propriuzis, sunt stirpe din Ham, al doilea fiu al lui Noe, mai exact din Canaan
– fiul lui Ham (Kam), despre care, Noe însuşi a profeţit: Blestemat
să fie Canaan! Să fie vasalul supuşilor fraţilor lui... Canaan să fie vasalul
lui Sem. Dumnezeu să-l extindă pe Iafet, să locuiască în corturile lui Sem, şi
Canaan să fie vasalul lor (Geneza 9.25-27)].
[** Nu a existat niciodată în istorie un stat
cu numele de Palestina, existând în schimb o populaţie de origine
hamitică, din Myţraim, fiul lui Ham,
denumită palusata, în ebraică, peleşet, remarcată începând de pe
vremea domniei lui Ramses al III-lea, ca
o polulaţie nomadă. Această populaţie s-a aşezat mai târziu pe malul Mării
Egee, de unde s-a stabilit şi în Insula Creta, odată cu intrarea în declin a civilizaţiei greceşti pentru 500 de ani şi
fărâmiţarea imperiului Hitit. Filistenii (palestinienii) au fost o populaţie egeică, cu sensul de barbar, invadator,
care s-a stabilit apoi, în secolul XII î.C., aproximativ în fâşia Gaza şi sudul
Libanului de astăzi. Ei au locuit în Pentapolis,
denumire de la care grecii au derivat numele de παλαιστινη (palestine). În
secolul al X-lea î.C., filistenii au fost înfrânţi de regele David, apoi au
fost cuceriţi de asirieni în secolul al VIII-lea şi apoi de perşi şi de
Alexandru Makedon. Pentapolis-ul cuprindea cele 5 orăşele: Ashkelon, Ashdod,
Ekron, Gat și Gaza. În anul 604 î.C., împăratul babilonian Nabucodonosor a
invadat oraşele filistenilor şi, odată cu cucerirea Ekronului, filistenii (palestinienii) dispar din istorie. Nu a mai existat
nici o rămăşiţă din ei după aceea. Cruciaţii din Europa au ajuns în preajma
Ierusalimului pe 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și având
garnizoană egipteană. Aceștia au construit o fortăreaţă pe ruinele de la Gat,
şi mai târziu aşezarea a devenit satul arab Tel el-Safi, care a fost pustiit
apoi în timpul războiului. Prin urmare, filistenii (palestinienii antici) NU
au absolut nici o legătură cu arabii autodenumiți palestinieni, din zilele
noastre, care îşi doresc un stat propriu al lor, pe care l-ar fi putut avea
încă de pe vremea când au devenit o mare putere în lume (secolele VII-VIII),
deoarece vechiul teritoriu al Israelului era liber încă din secolul I d.C.!!
Numele falastin, pe care arabii îl
folosesc azi pentru Palestina nu este un nume arab, ci este pronunţarea
arabă a vechiului cuvânt greco-roman Palastina, derivat de la Peleshet (Filistina)].
[***Cyrus al II-lea cel Mare și-a făcut cuceririle prin sabie, dar a
știut să şi le păstreze grație unei atitudini foarte originale pentru acea
epocă, aceea a mâinii întinse. Unul
din exemplele cele mai celebre ale clemenței împăratului este eliberarea
evreilor din Babilon, ținuti captivi în acest oraș din vremea domniei lui
Nabucodonosor al II-lea. Cyrus cel Mare a mers chiar până la a face din Cresus,
regele Lidiei pe care tocmai îl învinsese, unul din sfetnicii săi, căruia i-a
dat înapoi coroana. Printre altele, împăratului perșilor nu îi era rușine să se
prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz apărător al tuturor concepţiilor
religioase. Cyrus s-a autoproclamat apărător al lui Marduk (divinitate tutelară
a regiunii din timpuri imemoriale), restabilind pretutindeni cultul său,
respectând totodată zeitățile locale, chiar în orașele grecești. În vreo
douăzeci de ani, el „a eliberat” astfel sute de triburi și de orașe pe un teritoriu de o
întindere nemaivăzută până atunci: de la frontierele Egyptului, ale Israelului
și ale Asiei Mici, până în vecinătatea Asiei centrale și a Indiei. Milioane de oameni au trăit astfel
timp de trei secole sub și cu legea perșilor].
Imperiul Roman, campionul absolut al
persecuțiilor creştine, succedat de cel mai criminal act al istoriei antice şi
medievale, este caracterizat în Logosul scris al lui Dumnezeu, prin profetul
Daniel, astfel: ... Am remarcat în
viziune ...o a patra Fiară, înfricoşătoare, înspăimântătoare şi nespus de
puternică. Avea nişte dinţi mari de fier, devora, sfărâma şi călca totul în
picioare... (Daniel 7.7).
Şi dacă
celelalte împărăţii: Asiro-Babiloniană, Medo-Persană şi Greco-Macedoneană au
fost remarcate în viziune de acelaşi profet ca fiind un leu cu aripi de vultur, respectiv un urs şi un leopard cu patru
aripi, imperiul Roman a
fost remarcat drept o fiară
nedefinită, hidoasă, dornică numai de distrugeri, orgii de tot felul
şi supuneri aduse până la desfiinţarea statelor, precum Cartagina,
Iudeo-Israelul, Geto-Dacia...
Odată cu desfiinţarea statelor israelite
(70-73 d.C.) de către Fiara romană, teritoriul statal al acestora, aşa cum
arătam mai sus, nu mai reprezenta Israelul (Iudeea şi celelalte seminţii
israelite), întrucât acesta a devenit Diasporă!! (În țara Israelului a mai
rămas doar o rămășiță neînsemnată de evrei). Țara părăsită de israeliți, prin
dictatul roman, a devenit o ruină, un deșert, pentru că acolo nu mai era poporul sfânt, ci doar urmele
invadatorilor, care după ce au jefuit toate bogăţiile, au plecat mai departe,
pentru că este mai facil să utilizezi roadele muncii altora decât să munceşti
tu însuţi. Iată ce spunea Mark Twain în 1867 despre acest teritoriu: Nu există un sat izolat de-a lungul
întregului spaţiu (Valea Izreel) ... de o lungime de 30 de mile... Poţi călări
pe aici 10 mile şi nu vezi 10 fiinţe umane. Ca singurătatea să fie sinistră,
vino în Galileea ... Nazaret este pustiu, abandonat ... Ierihon stă ca o ruină
modelată... Betleem şi Betania, în umilinţa şi sărăcia lor ... nelocuite de
vreo creatură ... O ţară pustie al cărei sol este destul de bogat şi care este
dat pe de-a întregul buruienilor ... o liniştită şi tăcută întindere ... o
dezolare ... Nu am văzut o fiinţă omenească pe întreaga rută ... De-abia un
copac sau tufiş pe aici
pe acolo. Până şi
măslinul şi cactuşii părăsiseră ţara ... Palestina (teritoriul
părăsit de israeliţi, n.a.) stă în pânză de
sac şi cenuşă ... pustiu şi urât, lipsit de farmec ...
Diaspora
constituie cea mai mare tragedie a un popor, pentru că acesta îşi poate pierde definitiv
identitatea naţională. Διασπορα (diaspora), împreună διασπειρω (diaspiro), au
la bază cuvântul διασπω (diaspo), care înseamnă a frânge, a rupe, a risipi, ceea ce denotă că diaspora nu
reprezintă un act liber consimţit, nu reprezintă o simplă emigrare de plăcere
sau un scop de explorare, expansiune etc. Diaspora este efectul emigrării
silite sub acţiunea tiranică a despotului, care dictează soarta naţiei respective.
Nimeni nu-şi părăseşte pentru un timp îndelungat sau definitiv țara, pentru că
părăsirea locului natal este cea mai mare suferință produsă unei familii,
etnii, popor. De aceea, a căuta continuitatea istorică a unui popor pe
teritoriul strămoşesc, pe care l-a părăsit ca diasporă, este un act de
manifestare obtuză! Numai o minte alienată concepe ca o etnie, o naţiune silită să
emigreze, sau aflată în pericol de moarte în faţa invaziei năvălitorilor, să
mai reprezinte o continuitate istorică pe acel teritoriu!
Draconul
roşcat (Apocalipsa 12.3) – Draconul
cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul
şi Satan (Apocalipsa
12.9) – care a condus şi
conduce lumea – a decis, după eradicarea
statului Israel din anul 70 d.C., ca
să fie eradicată şi denumirea ţării. Astfel, în anul 135
d.C., împăratul Publius Aelius Hadrianus a construit în zona Templului
distrus colonia Aelia Capitolina, pe care a dedicat-o zeului
Jupiter, interzicându-le cu desăvârşire evreilor să mai intre în fostul teritoriu
iudeo-israelit, pe care l-a denumit Palestina, prin aceasta umilind poporul evreu şi negându-i
dreptul la teritoriul său strămoşesc și la identitatea sa, pe care
Însuși Dumnezeul i l-a oferit în dar (Geneza 32.28-30). Şi lupta făţişă,
manifestată de Fiară cu tot arsenalul
său împotriva Adevărului devine permanentă. Astfel, chiar oameni care pretind
că sunt cunoscători ai Scripturii afirmă despre Dumnezeul Absolut şi despre
poporul său tot felul de falsităţi, aducând blamuri de neimaginat cum că Iehova
este neînsetat de sânge, pretinzând să-I fie aduşi copii pe altarul de
sacrificiu, chiar citând, în scopul atestării celor afirmate, versete din
diverse traduceri ale Bibliei, total tendenţioase, ignorante şi pline de un
cinism îngrozitor! Să fi crezut aceşti iresponsabili că nimeni nu le verifică
trimiterile la Sfânta Scriptură?! Invocând logica, ne întrebăm: cine este
acest Iehova de are asemenea autoritate să poruncească sacrificarea copiilor?
Dacă scrii astfel despre El, înseamnă că nu crezi în El şi dacă nu crezi
în El, înseamnă că nu-I poţi aduce acuzaţii, El fiind doar ficţiune!! În acest
precept, toţi cei care caută să contrazică Adevărul (Dumnezeul Revelat) nu pot
pretinde că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale!
Diaspora Israelului, în urma izgonirii de
către imperiul Roman a iudeilor
şi a celorlalţi israeliţi, a fost un unicat
absolut, pentru că această diasporă şi-a păstrat aproape intactă structura
etnică şi spirituală pe întreg parcursul celor două mii de ani, indiferent de
ţara de imigraţie: Rusia, Polonia, Germania, SUA etc, etc. Dumnezeul acestui
popor a fost (şi este) Yahweh – Dumnezeul Absolut, AtoateCreatorul, emigrarea
silită de către Fiara romană fiind profeţită, chiar pentru două mii de ani, în
Logosul scris al lui Dumnezeu – Biblia (Oseah 6.1, 2; 2 Petru 3.8 etc.),
profeţindu-se astfel şi reîntoarcerea în ţara natală a diasporei israelite,
ceea ce s-a şi întâmplat faptic: sporadic, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi în masă, odată cu prigoana
descreierată a Germaniei naziste, susţinută şi de numeroase alte ţări din
Europa, proces încheiat odată cu declaraţia de independenţă de la 14 mai 1948. Dar în ciuda acestor vicisitudini, un
singur popor de pe Terra, poporul israelit, este absolut unic:
–
nu a avut niciodată ca orânduire de stat sistemul sclavagist
–
L-a cunoscut de la început pe Dumnezeul Suprem
–
deţine peste 70 % din principalele invenţii ale lumii, în condiţiile în care
populaţia sa de pe întreaga Terră reprezintă sub 1% !
–
este singurul care a dispărut ca stat aproape 2000 de ani de pe harta lumii,
pentru ca să reapară pe vechiul teritoriu istoric, păstrându-şi întocmai
genealogia de la început şi împlinind, astfel, profeţia biblică...
–
este urât de toate popoarele, în ciuda calităţilor sale incontestabile şi
unice, în afară de creştinii adevăraţi, adică de cei ce L-au acceptat total
în cugetul lor pe Mesyah, Dumnezeul Revelat, al tuturor celor ce îşi doresc
viaţa eternă.
–
este minimalizat chiar de către doctrinele sectelor creştine, cele 12 seminţii
israelite fiind denumite, împotriva oricărui precept biblic, triburi !!
Nu este de mirare că
teologii de toate
felurile, dau dovadă de ignoranţă, atât în cadrul ştiinţelor nereligioase, cât
şi în cadrul celor religioase, denumind cele 12 seminţii israelite: triburi.
Tribul, în greceşte: fára (φάρα), este de genul feminin, având ca simbol pe
conducătorul său – dictator spiritual şi fizic: on (ον). Tribul se defineşte
prin a fi o grupare umană având acelaşi biotop şi acelaşi dictator spiritual şi
fizic. Cele 12 seminţii israelite nu pot fi denumite, sub nici o formă,
triburi, întrucât ele au format de la început o singură unitate, având un
singur conducător spiritual: Yahwe(h), şi având un singur conducător fizic:
judecătorul, regele – Saul, David şi Solomon. Apoi, poporul israelit şi-a
continuat existenţa pământească prin cele două state: Iuda şi Israel, având
acelaşi Conducător spiritual – Yahwe(h) şi, fiecare din ele, câte un singur
rege. Nu este de mirare că teologii creştini nu vor să ţină cont de aceste
realităţi indubitabile şi nu este de mirare că tot aceşti teologi blamează
poporul israelit (pe care Dumnezeul Însuşi l-a ales), şi în special pe Isaac şi
pe Iacob, uitând că din ei, după sarx (trup) se trage Cristosul, Care,
reprezintă, totuşi (!), cauza creştinismului! (Numere 23.7, 8, 20, 21;
24.17)...
